Un nou scandal a izbucnit în Timișoara în privința adăpostului pentru animale Danyflor. Nu este practic nicio noutate deoarece știrile negative despre acest spațiu și condițiile în care sunt ținute animalele au fost la ordinea zilei de ani de zile.
Ceea ce este o noutate este că nimic nu s-a schimbat.
Noul scandal a plecat de la o postare pe Facebook, a Cristinei Ciobotă, care descrie condițiile de coșmar în care sunt țintuite bietele animale.
La postarea respectivă pe care o regăsiți în integralitate mai jos, primarul Dominic Fritz, a reacționat spunând că dacă ar avea posibilitatea ar închide adăpostul privat cu care și Primăria Timișoara are contract.
“Am citit și eu o postare ieri, pe care mulți dintre voi ați și dat-o mai departe, despre ce s-a întâmplat cu un câine care a fost prins în Timișoara și dus la adăpostul Danyflor, adăpost privat cu care și primăria are un contract și la fel ca foarte mulți dintre voi sunt siderat, revoltat și am stat mult astăzi și cu colegii din primărie să vedem și să verificăm ce putem face ca să evităm astfel de situații și să ne asigurăm că avem o strategie clară ca așa ceva să nu se mai întâmple. Și aș vrea să vă spun câteva chestii. În primul rând colegii sunt pe teren și se face o anchetă și după descrierea din postarea respectivă e clar că nu s-au respectat anumite proceduri, reguli și prevederi din contract. În același timp spre să intervină și alte autorități, de exemplu Direcția Sanitar-Veterinară, Poliția Animalelor, care nu sunt în subordinea noastră. În același timp trebuie să înțelegem că Timișoara e singura localitate din județ care nu eutanasiază. Primăriile din jurul Timișoarei au contract tot cu Danyflor, pentru a ține câinii pentru două săptămâni, după care sunt eutanasiați și de aceea cam toți câinii din adăpost sunt din Timișoara pentru că pe toți ceilalți îi omoară. Dar asta nu e nicio bucurie că sunt salvați dacă sunt ținuți în asemenea condiții. Pentru mine e foarte clar de ceva vreme că nu putem să externalizăm un asemenea serviciu la o firmă privată deoarece tot timpul profitul va fi mai important decât bunăstarea animalelor și de aceea de peste un an lucrăm la un adăpost propriu care este proprietatea primăriei și administrat de primărie și unde nu depindem de bani. Acum suntem în ultima fază a PUZ-ului care ne va fi donat și putem să începem în curând cu Proiectul Tehnic și apoi cu construcția. E clar că în acest adăpost ne e foarte greu să facem ceva mai bun, dacă aș putea să-l închide de mâine aș face-o, dar neexistând fizic o altă variantă, nu se poate“, a spus Dominic Fritz într-un video.
Primarul Timișoara a făcut și un apel la populație să sterilizeze animalele, dar să și adopte un cține al străzii și a anunțat că recent a adoptat un maidanez.
“Nu în ultimul rând cred că e important ca noi toți să ne mobilizăm ca acești câini să nu ajungă în adăpost, pentru că orice câine într-un adăpost oricât de bun ar fi acesta, câinele are nevoie de o relație cu un stăpân, cu un om, nu să fie ținut cu alți 100 de câini. Noi anul trecut am început o campanie de sterilizare gratuită și vă încurajez să aplicați pentru așa ceva și încurajez și adopția, eu acum patru săptămâni l-am luat pe Tomte de pe stradă, are 5 luni și e o experiență mult mai profundă decât un câine de rasă și de aceea dacă aveți posibilitatea să adoptați- vă rog să o faceți“, a mai precizat Dominic Fritz.
Cristina Ciobotă a relatat ieri infernul de la Danyflor pe care l-a trăit.
“Este ora 6 dimineata. Tocmai m-am trezit dintr-un cosmar. Un cosmar pe care ieri l-am trait in viata reala, iar subconstientul mi l-a repus in scena in timpul somnului. Si asa am inteles ca nu pot sa tac, trebuie sa spun ce am vazut.
In urma apelului unei persoane de pe Facebook de a fi ajutata cu scoaterea unui catel din acest loc numit adapost, un catel care are sansa de a fi adoptat, am mers ieri dimineata la Danyflor. Ma asteptam ca procesul sa fie unul firesc, adica intru, dau datele necesare, astept 15 minute si cineva din personalul calificat imi va aduce catelul dorit. Dar spectacolul absurd de abia de aici incepe…
Ajungem in fata portii, intamplator un angajat era tocmai acolo, ii spunem ce dorim, spune „da, haideti inauntru”. Intram. Spunem ce caine dorim sa luam de la ei. Domnul spune: „stati sa chem pe X, ca dansa se pricepe la scos catetii din tarc”. Apare o doamna in varsta, jumatate din mine ca inaltime pe care o simt ca ar vrea sa se sustraga: „dar tocmai acel caine il doriti?” „Fix acela”, spunem noi. „Stati asa, sa il sunam pe Y”. Y nu raspunde. Ma ofer sa merg cu ei, sa ii ajut. Desi reticenti la inceput, in final, neavand alta varianta, accepta oferta mea. Ce a urmat de aici e ceva care m-a marcat pentru restul vietii. Si nu exagerez.
Cand am pasit pe usa aceea, inainte de care lumea mai parea macar un pic normala, si am intrat in locul unde am vazut si auzit minim 500 de caini care latrau toti la unison, mi s-a cutremurat pamantul sub picioare. Mi s-a interzis clar sa fac poze, am doar un filmulet de 5 secunde pe care nici nu-mi amintesc cand si de ce de l-am filmat. Socul pe care l-am trait este imposibil de descris in cuvinte. Daca ar fi sa il exprim in emotii as spune GROAZA, si o tristete atat de profunda care mi-a pornit instant lacrimile. In minutele alea cat asteptam ca personalul calificat (da, e ironica formularea) sa se organizeze pentru a merge sa luam catelul, am simtit ca sunt rupta de realitate. Stiu ca de cateva ori, fugitiv, am spus ca sigur e un vis si nu mai e mult pana ma trezesc. Inca nu m-am trezit.
Apare doamna, imi iau prietena si pornim spre tarcul E5 unde stiam ca se afla cainele dupa care am mers. Asta inseamna ca am strabatut mult din aceasta GHEENA, unde caini de toate formele si marimile sunt inghesuiti in tarcuri insalubre, ce duhnesc a rahati vechi, a sange proaspat, a infectii, a mancare ranceda. Un caine si-a strecurat botul printre gratii si si-a lipit fata de mana pe care o intinsesem ca sa il mangai. Cu fiecare milisecunda in locul acela, mi se parea ca sunt tot mai departe de realitate. Nimic din ce am vazut, auzit si simtit acolo NU ESTE NORMALITATE.
Ajungem la tarcul E5. 7 caini inghesuiti gramada, caini mici si mari, caini agresivi si caini terifiati pusi laolalta. 7 caini si 3 „casute” infecte si reci intr-un tarc. Acolo dorm cainii cu randul?? Ca eu nu inteleg! 6 erau lipiti de poarta, cainele nostru in una din acele casute, incremenit in pozitia unui suflet resemnat, care a abandonat orice urma de speranta!
Spun: „bun, hai sa il luam si sa plecam. Mi-e rau tare.” Dar care e procedura? Personalul calificat (si, da, in continuare e ironica formularea) aduce un lat si un bat care era pregatit fix acolo langa custile acestea mizere si imputite, rezemat de zid. Un bat! „Dati-mi batul acela, doamna, ca sa ii pot pune latul la gat”. I-l dau. In timp ce doamna supracalificata se lupta sa puna latul la gat cainelui nostru, un alt caine sare pe el, isi infinge coltii in spatele lui, cainele nostru cade, doamna il trage cu latul in timp ce da cu picioarele si batul in ceilaltil caini care voiau sa iasa ori sa muste, trag si eu de latul agatat de gatul cainelui nostru cazut pe spate, il taram afara cu picioarele in sus, prin mocirla din tarc, el se ridica si se zbate, musca latul si face pe el. O diaree a carui duhoare nici nu se mai simtea in focarul acela, dar care „mirosea” a terifiere, a groaza!! De spaima se retrasese intr-un colt, tocmai langa un tarc prin gratiile caruia alti colti au iesit si s-au infipt in el din nou. N-a schitat nimic. Era incremenit. Eram incremenita.
Ma gandesc „bun, ce fac mai departe? Cainele asta nu va misca de aici”, iar latul doar i se strangea in jurul gatului cand trageam de el sa il fac sa se miste de pe loc. Doamna supracalificata spune „stati asa, stiu eu” si se intoarce cu o ROABA. O ROABA!! O roaba in care imi spune sa asez cainele terifiat, muscat, batut, rahatit pe el! O roaba!! Aici mi-am dorit cel mai mult ca totul sa fie un vis absurd din care cat de repede sa ma trezesc! N-a fost. Mi-am dat jos haina de pe mine, pentru ca da, eram imbracata in tinuta normala, crezand ca procesul va fi unul in care eu semnez, ei imi aduc cainele si toti plecam fericiti acasa. Nicicand nu m-am gandit ca am sa umblu prin noroiul care clocoteste acolo si nicicand nu m-am gandit ca am sa ajung sa car eu cainele rahatit, din care curgea sange, in brate. Dar asta era singura cale de a-l scoate de acolo, asa ca l-am luat in brate si am trecut, parca teleghidata, printre sutele (sau mia??) de caini care latrau la unison de se zguduia pamantul sub noi. Nu m-am uitat spre niciunul, mancata de vina ca pot cara doar un singur caine in brate spre libertate, inaintam plangand si incercand din rasputeri sa nu vomit. Ajungem intr-o incapere unde trebuiau facute ultimele demersuri pentru scoaterea cainilor, tremuram de parca eram goala la minus 30 de grade. Ma uitam la oamenii aceia, care stiu ca-s doar marionetele unei adunaturi de oportunisti smecheri, n-au ei nicio putere, niciun cuvant de spus si ii intreb: „Puteti dormi noaptea?? Puteti vedea atrocitatile astea si sa mergeti acasa, sa mancati si sa dormiti linistiti???” Eu de ieri nu am mancat. De ieri doar plang. De ieri stiu ca daca tac dupa ce am vazut INFERNUL cainilor din Danyflor, sunt complice, sunt la fel de vinovata ca acesti cr******i vinovati de sangele, spaimele, traumele permanente ale acestor suflete NEVINOVATE!
As fi vrut sa se termine aici sirul acestei intamplari absurde, dar nu. Iau cainele din nou in brate sa il duc la masina. Cand sa il pun in portbagaj, se sperie teribil si ma musca de umar. Nu-i dau drumul. Il pun jos, cer o cusca (noi chiar nu ne-am asteptat sa gasim un caine atat de terifiat, cainele il stiam de pe strada si NICIODATA n-a fost agresiv). N-au cusca. Imi aduc o fasa cu care sa ii leg botul de jur imprejur. O fasa pe care as fi putut sa o rup si cu doua degete. Bun si asa, zic, si asa urmeaza sa mergem la medic cu el si luam o cusca de acolo. Reusim sa il asezam in portbagaj si plecam. O duhoare umple masina, in timp ce ma sterg pe maini de rahat si noroi, imi curat minimal urmele coltilor de pe umar si incepem toate 3 sa plangem. „Nu e normal”. Nu, asta nu e normalitatea din anul 2024!!! Ajungem la cabinetul veterinar, ma apropii sa il dau jos din masina, el se smuceste, se zbate, urla, da sa muste, zgarda pe care i-o pusesem plezneste in doua. Singura sansa spre o viata normala a acestui caine mai statea „agatata” in doua degete ale mele. Stiam ca daca il scap, nu mai are nicio sansa si va ajunge din nou in acelasi infern. Tin de el de parca viata mea depindea de asta, el isi infige coltii in mana mea dreapta. Eu tin de el. Ii simt coltul alunecand tot mai adanc, spre os. Tin de el. Isi infige coltii si in mana stanga. Tin de el. „Dintre noi doi, negrutule, eu sunt mai incapatanata decat tine, inapoi nu te las sa te duci, poti sa-mi smulgi bratele cu totul.” Ca prin minune, reusesc sa il duc in cabinet, il imping rapid intr-o cusca si ma pun pe plans. Nu de durerea muscaturilor adanci. Ci de adancimea traumelor lui pe care GARANTEZ ca nu le avea inainte de Danyflor. Singurul mod in care am mai putut sa il transportam a fost sa fie anesteziat, ocazie de care ne-am folosit si a fost deja castrat. Neavand timp, desigur, sa il pregatim corespunzator, adica sa nu fie hranit cu cateva ore inainte, a vomitat in timpul interventiei. Creier de porc nedigerat.
Pe cine sa strig la inaintare pentru a raspunde de atrocitatile astea? Pe primar?? Cica a fost in vizita si a fost multumit de ce a vazut. Pe asociatiile care stiu ce e acolo, care pot face ceva si nu fac? Pe TINE, cel care citesti postarea asta si vei derula mai departe in timp ce-ti bei cafeaua calda sau iti mananci pranzul copios? Pe MINE, care am vazut iadul de acolo si tot ce pot sa fac este sa postez pe facebook despre asta? Pe cine??? Cine e responsabil??
Cainii mor acolo, se mananca intre ei, se bat pentru mancare si spatiu, in timp ce MAFIOTII isi umplu conturile cu banii facuti pe vietile distruse ale acestor animale vinovate doar ca s-au nascut in tara asta ce duhneste mai rau decat „adapostul”. In tarcul de vizavi de E5 un catel isi tinea o labuta in sus, inflamata, in timp ce altul il musca de unde apuca. O catelusa (cred, dupa marimea si privirea ei) deprimata- singura care, in timp ce sute de caini urlau langa ea, ea nu schita niciun gest. Fata ei mi-a ramas intiparita pe retina. Mii de caini care au intrat si n-au mai iesit, dar nici nu ii mai gasesti acolo. Si noi dormim linistiti. Eu nu mai dorm. Eu m-am dezmeticit. Si nu stiu prin ce modalitate, cu ce arme, cu ce resurse, dar am sa caut sa starpesc raul asta de la radacina. Pentru cine mai are o farama de constiinta, mai sunt locuri libere langa mine. De undeva trebuie inceput. De undeva trebuie pornita schimbarea.
Nu e un vis, asa-i? Nu e, inca simt duhoarea aceea strecurata prin nari, pana in ultima celula.
Cainele e la loc sigur. Vom avea grija sa ii tratam si ranile fizice, si pe cele sufletesti. El va avea noroc. Dar celelalte mii??“.
