Când clopotele tac, toacele încep să plângă în cadenţa inimii, mai ales după cele 12 Evanghelii din Joia Mare, când suspină la fiecare pătimire prin care Domnul Hristos a trecut de bună voie, urcând pe Golgota şi plecând capul pe cruce pentru mântuirea creştinilor.
Acum, e vremea toacelor care însoţesc trădarea Celui fără de preţ şi lacrimile Preacuratei Maici pentru suferinţele Fiului părăsit de toţi, pentru a se stinge în dangătul clopotelor, la ceasul Învierii.
„O frumoasă legendă siriacă apocrifă, de secol V, început de secol VI, ‘Peştera comorilor’, menţionează că dreptul Noe, după ce a terminat de construit arca, a luat o scândură din cele ce erau pregătite pentru corabie, la îndemnul Lui Dumnezeu şi a transformat-o într-un lemn cântător. Scândura aceea ar fi fost de trei coţi lungime şi un cot şi jumătate lăţime, iar ciocanul trebuia construit din acelaşi lemn ca scândura. Aşadar, am putea vorbi despre prima toacă, în care Noe bătea cu ciocanul în scândura respectivă şi atenţiona lumea despre iminenţa potopului, că vin apele. Cei care au fost înţelepţi au fugit spre Noe ca spre salvatorul lor. Acest mesaj însemna că ei trebuiau să se întoarcă la credinţa în Dumnezeu, să se căiască de faptele lor şi să-l urmeze pe Noe, pentru că potopul bătea la uşă. O altă legendă spune că după terminarea construirii corabiei lui Noe, o scândură ar fi rămas în plus şi atunci Noe a făcut un ciocan din lemn şi a bătut în această scândură, pentru ca toate animalele să urce în arcă, pentru că vine sfârşitul. Este o legendă care nu vine de oriunde, ci din Orientul Mijlociu şi poate avea un sâmbure de adevăr pe care noi azi nu îl ştim, dar este foarte posibil ca lucrurile să se fi întâmplat aşa, pentru că nu erau alte mijloace de chemare decât o scândură lovită cu o altă bucată de lemn.
Ne gândim, apoi, la vremea persecuţiile romane. Se spune că după Învierea Domnului, primii creştini se ascundeau prin peşteri şi catacombe şi nu ştiau cum să se cheme unii pe alţii la rugăciune. Mai întâi, loveau în uşă cu mâna, apoi au folosit un ciocan din lemn cu care băteau foarte discret în uşile creştinilor, să nu se audă foarte tare, să nu fie descoperiţi. Aceasta este o altă imagine a începutului de toacă”, spune protopopul Timişoarei.
Părintele Zaharia Pereş continuă povestea, astfel că în secolul IV, toaca este menţionată ca fiind utilizată mai des de creştini, iar în timpul Sfântului Sofronie Patriarhul Ierusalimului (anul 634) se menţionează toaca mare şi toaca mică. Avem, aşadar, două feluri de toace, ceea ce înseamnă că cele petrecute cu câteva secole înainte, acum se defineau ca instrument de chemare a creştinilor la rugăciune. La cel de-al VII-lea Sinod ecumenic de la Niceea (787) se vorbeşte despre sunetul lemnului care cântă sau lemnele sunătoare care nu sunt altceva decât sunetul de toacă. Alţii vorbesc şi despre momentul în care romanii loveau cu ciocanul mâinile şi picioarele Mântuitorului, aspect care se traduce tot prin sunetul de tristeţe şi suferinţă.
„Dacă suntem atenţi, toaca nu sună a bucurie, ci a durere, a tristeţe. Glasul toacei exprimă profunzime, un sunet tăcut, aspru, al unui moment de întâlnire a omului cu rugăciunea, cu suferinţa, cu Dumnezeu, cu spaţiul sacru al patimilor. Mă duc cu gândul la anii de copil, când bătrânii spuneau că la coborârea de la sălaş, spre seara zilei de miercuri, auzeau toaca. Moşul nostru spunea frumos: ‘Vin Paştile’. Era primul semn pentru el că vin Paştile. În zilele următoare îşi schimba programul, să ajungă la animale mai repede, pentru ca seara să fie la denie. Deşi deniile începeau de duminică seara, pentru sat, profunzimea deniilor se aşeza după ziua de miercuri. Făcea totul cu mare atenţie şi nu concepea ca joi, la 12 Evanghelii, să nu fie în biserică. Pentru că la cele 12 Evanghelii, el se întâlnea cu toată istoria biblică despre patimile, suferinţele, răstignirea Lui Iisus Hristos. La denia celor 12 Evanghelii, la fiecare bătaie din Evanghelie trăgeau clopotele şi băteau toacele; toată lumea îşi pleca genunchii. Atunci cântau împreună şi clopotele şi toacele. La prima Evanghelie era un clopot, la a doua erau două şi tot aşa, până la cea de-a XII-a Evanghelie.
În zorii zilei de Joi Mari, erau prezenţi la cimitire, să se întâlnească şi cu cei plecaţi, iar aceste lucruri extraordinare pentru lumea satului, au acea încărcătură pe care nu o poate avea decât cel care trăieşte sărbătoarea Paştilor. Sărbătoarea Învierii Domnului trebuie să o trăieşti, nu ca pe o sărbătoare anuală, ci ca pe un adevăr pe care trebuie să-l retrăieşti în fiecare zi. Învierea Domnului trebuie să o simţim în dorinţa noastră de a învia împreună cu Hristos în fiecare zi. Când ştii că vine sărbătoarea Sfintelor Paşti, te gândeşti că eşti la o răscruce a unui an: într-o parte este ceea ce a fost şi de aici înainte este ce va să fie. Prin Paşti vezi perspectiva veşniciei, că moartea nu mai este un capăt, că viaţa nu se termină odată cu moartea, ci că va urma posibilitatea întâlnirii cu Raiul, cu veşnicia”, detaliază părintele Zaharia Pereş.
Citând din Epistola întâi către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, părintele protopop sintetizează esenţa sărbătorii: „Şi dacă Hristos n-a Înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră; zadarnică este şi credinţa voastră. (…). Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a Înviat. (…) Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi”. De aceea, pentru toţi creştinii, Învierea Domnului este axul vieţii pământeşti şi veşnice.
Iar dacă nu oricine ştie să bată toaca, nici oricui nu îi este uşor să tragă clopotele după rânduială, căci nepriceperea poate transforma semnalul armonios al începerii slujbei în acel „bătut în dungă”, care prevesteşte primejdii.
„Clopotele au şi ele rolul lor, pentru că sunt ‘trâmbiţele lui Dumnezeu’. Am învăţat să trag clopotele de la clopotarul satului. Erau întotdeauna trei clopote: cel mare, cel mijlociu şi cel mic, fiecare cu semnificaţia lui. Începeai întotdeauna cu clopotul mare, pentru că se trăgea mai greu. Când începea să sune, le aşezai şi pe celelalte şi se ajungea la o armonie minunată, încât parcă îşi călcau paşii unul după altul. Primul semnal al slujbei îl dădea clopotul mare, ca să anunţe începerea. Când ajungea şi cel de-al treilea clopot să se audă, era clar că s-a dat binecuvântarea pentru începerea liturghiei. Astăzi nu se mai ţine cont întru totul de această armonie, care îşi avea rostul său. Sunetele clopotelor electronice de azi nu se compară cu cel al clopotului tras de funie. E greu, dar e frumos, oferă o emoţie aparte, pentru că întotdeauna te ascultă alţii şi era o mândrie când ei spuneau ‘copilul ăsta ştie să bată clopotul’. Dacă îl băteai într-o parte, spuneau că nu şti să baţi clopotul şi ziceau că chemi lumea la incendiu. Bătutul în dungă al clopotului înseamnă că nu laşi să se ducă balansul până la capăt şi anunţă că s-a întâmplat ceva rău, este ca un strigăt de ajutor, o disperare a clopotelor şi atunci oamenii ştiau că s-a întâmplat ceva; era un S.O.S. al vremurilor noastre, un sunet de panică”, spune părintele Zaharia Pereş.
Fiecare sunet de clopotul vesteşte ceva: începutul slujbei, un eveniment, risipirea norilor, un necaz care s-a abătut peste o comunitate, dar dincolo de toate acestea, clopotele despart, la fel ca şi toacele, timpul cotidian de timpul liturgic. Când se aude clopotul, omul ştie că timpul nu-i mai aparţine lui, ci trebuie să-l folosească în relaţia cu Dumnezeu.
În lacrimi de toacă s-au ridicat altare creştine, în timp ce clopotele au fost vocea binecuvântării divine care i-a chemat pe credincioşi la rugăciune ori i-a avertizat când primejdii se abăteau asupra lor. Clopote şi toace, împreună împletesc glasul de trâmbiţă al Lui Dumnezeu cu suferinţa Maicii Domnului pentru Fiul răstignit, iar mai apoi, pentru păcatele lumii, pentru care cere veşnic iertare Tatălui Ceresc.
Protopopul Timişoarei, Zaharia Pereş: Primul glas de toacă s-a auzit în timpul dreptului Noe
Când clopotele tac, toacele încep să plângă în cadenţa inimii, mai ales după cele 12 Evanghelii din Joia Mare, când suspină la fiecare pătimire prin care Domnul Hristos a trecut de bună voie, urcând pe Golgota şi plecând capul pe cruce pentru mântuirea creştinilor.
Acum, e vremea toacelor care însoţesc trădarea Celui fără de preţ şi lacrimile Preacuratei Maici pentru suferinţele Fiului părăsit de toţi, pentru a se stinge în dangătul clopotelor, la ceasul Învierii.
„O frumoasă legendă siriacă apocrifă, de secol V, început de secol VI, ‘Peştera comorilor’, menţionează că dreptul Noe, după ce a terminat de construit arca, a luat o scândură din cele ce erau pregătite pentru corabie, la îndemnul Lui Dumnezeu şi a transformat-o într-un lemn cântător. Scândura aceea ar fi fost de trei coţi lungime şi un cot şi jumătate lăţime, iar ciocanul trebuia construit din acelaşi lemn ca scândura. Aşadar, am putea vorbi despre prima toacă, în care Noe bătea cu ciocanul în scândura respectivă şi atenţiona lumea despre iminenţa potopului, că vin apele. Cei care au fost înţelepţi au fugit spre Noe ca spre salvatorul lor. Acest mesaj însemna că ei trebuiau să se întoarcă la credinţa în Dumnezeu, să se căiască de faptele lor şi să-l urmeze pe Noe, pentru că potopul bătea la uşă. O altă legendă spune că după terminarea construirii corabiei lui Noe, o scândură ar fi rămas în plus şi atunci Noe a făcut un ciocan din lemn şi a bătut în această scândură, pentru ca toate animalele să urce în arcă, pentru că vine sfârşitul. Este o legendă care nu vine de oriunde, ci din Orientul Mijlociu şi poate avea un sâmbure de adevăr pe care noi azi nu îl ştim, dar este foarte posibil ca lucrurile să se fi întâmplat aşa, pentru că nu erau alte mijloace de chemare decât o scândură lovită cu o altă bucată de lemn.
Ne gândim, apoi, la vremea persecuţiile romane. Se spune că după Învierea Domnului, primii creştini se ascundeau prin peşteri şi catacombe şi nu ştiau cum să se cheme unii pe alţii la rugăciune. Mai întâi, loveau în uşă cu mâna, apoi au folosit un ciocan din lemn cu care băteau foarte discret în uşile creştinilor, să nu se audă foarte tare, să nu fie descoperiţi. Aceasta este o altă imagine a începutului de toacă”, spune protopopul Timişoarei.
Părintele Zaharia Pereş continuă povestea, astfel că în secolul IV, toaca este menţionată ca fiind utilizată mai des de creştini, iar în timpul Sfântului Sofronie Patriarhul Ierusalimului (anul 634) se menţionează toaca mare şi toaca mică. Avem, aşadar, două feluri de toace, ceea ce înseamnă că cele petrecute cu câteva secole înainte, acum se defineau ca instrument de chemare a creştinilor la rugăciune. La cel de-al VII-lea Sinod ecumenic de la Niceea (787) se vorbeşte despre sunetul lemnului care cântă sau lemnele sunătoare care nu sunt altceva decât sunetul de toacă. Alţii vorbesc şi despre momentul în care romanii loveau cu ciocanul mâinile şi picioarele Mântuitorului, aspect care se traduce tot prin sunetul de tristeţe şi suferinţă.
„Dacă suntem atenţi, toaca nu sună a bucurie, ci a durere, a tristeţe. Glasul toacei exprimă profunzime, un sunet tăcut, aspru, al unui moment de întâlnire a omului cu rugăciunea, cu suferinţa, cu Dumnezeu, cu spaţiul sacru al patimilor. Mă duc cu gândul la anii de copil, când bătrânii spuneau că la coborârea de la sălaş, spre seara zilei de miercuri, auzeau toaca. Moşul nostru spunea frumos: ‘Vin Paştile’. Era primul semn pentru el că vin Paştile. În zilele următoare îşi schimba programul, să ajungă la animale mai repede, pentru ca seara să fie la denie. Deşi deniile începeau de duminică seara, pentru sat, profunzimea deniilor se aşeza după ziua de miercuri. Făcea totul cu mare atenţie şi nu concepea ca joi, la 12 Evanghelii, să nu fie în biserică. Pentru că la cele 12 Evanghelii, el se întâlnea cu toată istoria biblică despre patimile, suferinţele, răstignirea Lui Iisus Hristos. La denia celor 12 Evanghelii, la fiecare bătaie din Evanghelie trăgeau clopotele şi băteau toacele; toată lumea îşi pleca genunchii. Atunci cântau împreună şi clopotele şi toacele. La prima Evanghelie era un clopot, la a doua erau două şi tot aşa, până la cea de-a XII-a Evanghelie.
În zorii zilei de Joi Mari, erau prezenţi la cimitire, să se întâlnească şi cu cei plecaţi, iar aceste lucruri extraordinare pentru lumea satului, au acea încărcătură pe care nu o poate avea decât cel care trăieşte sărbătoarea Paştilor. Sărbătoarea Învierii Domnului trebuie să o trăieşti, nu ca pe o sărbătoare anuală, ci ca pe un adevăr pe care trebuie să-l retrăieşti în fiecare zi. Învierea Domnului trebuie să o simţim în dorinţa noastră de a învia împreună cu Hristos în fiecare zi. Când ştii că vine sărbătoarea Sfintelor Paşti, te gândeşti că eşti la o răscruce a unui an: într-o parte este ceea ce a fost şi de aici înainte este ce va să fie. Prin Paşti vezi perspectiva veşniciei, că moartea nu mai este un capăt, că viaţa nu se termină odată cu moartea, ci că va urma posibilitatea întâlnirii cu Raiul, cu veşnicia”, detaliază părintele Zaharia Pereş.
Citând din Epistola întâi către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, părintele protopop sintetizează esenţa sărbătorii: „Şi dacă Hristos n-a Înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră; zadarnică este şi credinţa voastră. (…). Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a Înviat. (…) Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi”. De aceea, pentru toţi creştinii, Învierea Domnului este axul vieţii pământeşti şi veşnice.
Iar dacă nu oricine ştie să bată toaca, nici oricui nu îi este uşor să tragă clopotele după rânduială, căci nepriceperea poate transforma semnalul armonios al începerii slujbei în acel „bătut în dungă”, care prevesteşte primejdii.
„Clopotele au şi ele rolul lor, pentru că sunt ‘trâmbiţele lui Dumnezeu’. Am învăţat să trag clopotele de la clopotarul satului. Erau întotdeauna trei clopote: cel mare, cel mijlociu şi cel mic, fiecare cu semnificaţia lui. Începeai întotdeauna cu clopotul mare, pentru că se trăgea mai greu. Când începea să sune, le aşezai şi pe celelalte şi se ajungea la o armonie minunată, încât parcă îşi călcau paşii unul după altul. Primul semnal al slujbei îl dădea clopotul mare, ca să anunţe începerea. Când ajungea şi cel de-al treilea clopot să se audă, era clar că s-a dat binecuvântarea pentru începerea liturghiei. Astăzi nu se mai ţine cont întru totul de această armonie, care îşi avea rostul său. Sunetele clopotelor electronice de azi nu se compară cu cel al clopotului tras de funie. E greu, dar e frumos, oferă o emoţie aparte, pentru că întotdeauna te ascultă alţii şi era o mândrie când ei spuneau ‘copilul ăsta ştie să bată clopotul’. Dacă îl băteai într-o parte, spuneau că nu şti să baţi clopotul şi ziceau că chemi lumea la incendiu. Bătutul în dungă al clopotului înseamnă că nu laşi să se ducă balansul până la capăt şi anunţă că s-a întâmplat ceva rău, este ca un strigăt de ajutor, o disperare a clopotelor şi atunci oamenii ştiau că s-a întâmplat ceva; era un S.O.S. al vremurilor noastre, un sunet de panică”, spune părintele Zaharia Pereş.
Fiecare sunet de clopotul vesteşte ceva: începutul slujbei, un eveniment, risipirea norilor, un necaz care s-a abătut peste o comunitate, dar dincolo de toate acestea, clopotele despart, la fel ca şi toacele, timpul cotidian de timpul liturgic. Când se aude clopotul, omul ştie că timpul nu-i mai aparţine lui, ci trebuie să-l folosească în relaţia cu Dumnezeu.
În lacrimi de toacă s-au ridicat altare creştine, în timp ce clopotele au fost vocea binecuvântării divine care i-a chemat pe credincioşi la rugăciune ori i-a avertizat când primejdii se abăteau asupra lor. Clopote şi toace, împreună împletesc glasul de trâmbiţă al Lui Dumnezeu cu suferinţa Maicii Domnului pentru Fiul răstignit, iar mai apoi, pentru păcatele lumii, pentru care cere veşnic iertare Tatălui Ceresc.
„Îmi aduc aminte că ne-a învăţat un cantor Stihirea Învierii. Să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere şi aşa să strigăm ‘Hristos a Înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le’. Atunci vedeam cum curge lacrima din ochiul bătrânului Iosif de la strană”, mărturiseşte preotul Zaharia Pereş.
Părintele protopop spune că emoţia marelui praznic pascal a rămas, chiar dacă anii au trecut; profunzimea sărbătorii are relevanţa ei, oamenii vin la spovedanie, la împărtăşanie şi aşteaptă să se întâlnească cu Hristos.
„Crezând în Înviere, nu ne temem de moarte: se sfârşeşte pământul şi începe cerul. Îndemnul Lui Hristos lăsat nouă: Poruncă nouă vă dau: să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum v-am iubit eu pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unii pe alţii. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea iubire unii pentru alţii (Ioan 13, 34-35)”, încheie părintele Zaharia Pereş.
„Îmi aduc aminte că ne-a învăţat un cantor Stihirea Învierii. Să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere şi aşa să strigăm ‘Hristos a Înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le’. Atunci vedeam cum curge lacrima din ochiul bătrânului Iosif de la strană”, mărturiseşte preotul Zaharia Pereş.
Părintele protopop spune că emoţia marelui praznic pascal a rămas, chiar dacă anii au trecut; profunzimea sărbătorii are relevanţa ei, oamenii vin la spovedanie, la împărtăşanie şi aşteaptă să se întâlnească cu Hristos.
„Crezând în Înviere, nu ne temem de moarte: se sfârşeşte pământul şi începe cerul. Îndemnul Lui Hristos lăsat nouă: Poruncă nouă vă dau: să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum v-am iubit eu pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unii pe alţii. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea iubire unii pentru alţii (Ioan 13, 34-35)”, încheie părintele Zaharia Pereş.
