Sculptorul Eugen Barzu, martor direct al evenimentelor care au avut loc în 17 decembrie 1989 la Timişoara, a relatat cum a ajuns să fie prezent la acele momente istorice şi ce impact au avut acele imagini – manifestanţii paşnici care în faţa tancurilor şi mitralierelor nu au avut o altă apărare decât scutul îmbrăţişărilor – asupra întregii sale creaţii de dăltuire a pietrei.
Eugen Barzu, astăzi conferenţiar al Facultăţii de Arte şi Design din cadrul Departamentului de Arte Vizuale – specializarea sculptură a Universităţii de Vest (UVT) Timişoara, avea 20 de ani în decembrie ’89, iar pentru viitorul monumentalist, ideatic, fiecare trup a luat înfăţişarea unei cruci, prin a căror alăturare a luat naştere o coloană infinită a speranţei ridicate spre cer.
Astfel s-a născut prima lucrare dedicată martirilor acelor zile, „Coloana Eroilor şi a Victimelor Revoluţiei”, modelată de Eugen Barzu şi amplasată în campusul Memorialului Revoluţiei de la Timişoara.
„În februarie 1989 terminasem armata, un an şi patru luni, eliberat şi lăsat la vatră. Fiind după armată, m-am reangajat pentru a fi în regulă social, după cum cerea sistemul dictatorial de atunci, că trebuia să fii angajat. Lucram ca sculptor al Teatrului de păpuşi şi în paralel mă pregăteam şi pentru admiterea la Institutul de Artă ‘Nicolae Grigorescu’ din Bucureşti. Timpul a trecut şi am ajuns în decembrie 1989. Întâmplător, am trecut şi eu prin zona Piaţa Maria pentru că pregătirea pentru facultate o făceam autodidact, mergând la Liceul de Arte Plastice din zona ultracentrală a oraşului, unde fusesem elev, iar prin bunăvoinţa profesorilor de acolo, ca fost elev, mi s-a permis accesul în anumite ateliere. Drumul dus-întors, inevitabil trecea prin zona centrală. Am trecut şi eu pe acolo, am văzut lumea adunată pe 16 decembrie, în zona Piaţa Maria, unde locuia Tokes Laszlo. Era sâmbătă, iar eu duminică urma să merg la Catedrală, să ascult colindele.
În faţa locuinţei casei pastorului eram câteva sute de persoane. Era spre seară şi se scandau lozinci, îşi manifestau nemulţumirea faţă de regimul comunist. M-a şocat ceea ce am văzut, eram uimit faţă de reacţiile curajoase ale oamenilor.
A doua zi, duminică 17 decembrie, am mers la Catedrală să ascult repetițiile corului Catedralei cu colinde de Crăciun. Mie mi-au plăcut din totdeauna colindele de Crăciun şi am mers să le ascult. Era bezna aceea, lipsa generală de informație culturală, iar aceste colinde erau raza de lumină. Cel puţin, aşa am perceput eu atunci.
Colindele erau cântate de corul Catedralei care repetau, după vecernie. Am ajuns la Catedrală cu bicicleta, venind din Calea Şagului. Am lăsat bicicleta legată de un copac, în Parcul Catedralei. A fost o zi foarte plăcută, zi de primăvară, surprinzător de caldă. M-am strecurat şi am intrat în biserică prin mulţimea de oameni. Era o mare de oameni în tot spaţiul de la Catedrală vizavi spre Operă. Era ticsit de oameni. Erau mii. Toţi scandau puternic împotriva regimului. Era şocant, incredibil. Aveam sentimentul că era ireal. Nu mi-am imaginat că se putea întâmpla aşa ceva. Am intrat în Catedrală, uşile bisericii erau deschise.
Voiam să ascult colindele. Am intrat dincolo de pridvor, tocmai se termina slujba de seară şi corul începuse să cânte prima colindă, cred că era ‘O, ce veste minunată!’. Pe la jumătatea cântării, zgomotul, vacarmul din stradă şi strigătul mulţimii de afară erau atât de puternice încât a acoperit cântarea corului. Sus, la cor nu se mai auzea textul. Înţelegea toată lumea ce se petrece, au oprit cântarea, coriştii au început să coboare şi s-a creat un flux de ieşire din Catedrală. Uşor, am ieşit cu toţii. Eu eram printre ultimii care mai ieşeau din Catedrală, iar după noi s-au închis uşile bisericii. Eram cu spatele la uşi, între uşi şi coloanele pridvorului. Aveam în faţă panorama întregii Pieţe a Operei, cu mii de oameni unul lângă altul, strigau, scandau, a fost o stare sufletească ne mai trăită nici până atunci, nici de atunci.
Este momentul de culme a prezenţei mele prin voinţa hazardului, nu pentru că mi-am propus eu.
Acel moment din seara zilei de 17 decembrie a fost momentul de maximă trăire. Am trecut atunci, acolo, vreo jumătate de oră, prin sentimente, trăiri şi senzaţii cu totul aparte. Nu le pot defini şi să le dau o definire. Am avut senzaţia că sunt în altă lume, că trăirile acelea erau unice. Am simţit o solidaritate fantastică, o apartenenţă, deşi eram o persoană anonimă faţă de toată mulţimea respectivă, nici eu nu ştiam cine sunt ei, nici ei nu ştiau cine sunt eu, dar am avut trăirea sufletească şi senzaţia că suntem toţi împreună, că suntem fraţi, o familie din care fac şi eu parte, o apropiere inexplicabilă şi o trăire umană românească unică.
Acesta a şi fost momentul care m-a determinat şi care a rămas adânc în memoria mea vizuală, afectivă, sentimentală care ulterior m-a ajutat ca sursă de inspiraţie pentru realizarea mai multor lucrări de artă, variante şi monumente dedicate acelui moment unic, splendid din viaţa mea civică, de cetăţean, de timişorean, de român, de fiinţă care aparţine unui popor, unei naţiuni, unui loc, unui oraş. A fost cu adevărat trăirea sentimentului că am apartenenţă la locul acesta, la neamul acesta şi am avut cea mai mare mândrie că sunt român, că aparţin acestui loc şi acestei istorii„, a mărturisit artistul Eugen Barzu.
Acele momente au avut urmări asupra tânărului aspirant la arta monumentală, în sensul definirii şi clarificării unor valori de conştiinţă umană.
Universitarul de astăzi spune că a renăscut, deşi avea doar 20 de ani. A renăscut şansa la viaţă, speranţa unei noi vieţi, într-un viitor idealizat, proiectat într-o perspectivă pentru care merită să trăieşti şi să realizezi un proiect de viaţă, motiv pentru care am mers mai departe.
„Sigur că acel moment s-a manifestat în lucrările mele, în creaţia mea, numai că a fost puţin amânat momentul naşterii lucrărilor dedicate a acelui moment în sensul în care dorinţa exista, dar în acel moment nu aveam o bază atât de solidă profesional, care să-mi permită imediat realizare acestor monumente. Era un gol de cultură profesională, de experienţă profesională în artele plastice, care să-mi permită realizarea la nivel profesionist lucrări de artă la nivel de monumente„, punctează Eugen Barzu.
Sculptorul îşi aminteşte prima lucrare creată sub imboldul Revoluţiei.
„Prima variantă dimensională ca obiect există, a fost ca o etapă de lucru, un preambul la viitoarele variante Era un fel de portret de imagini, figuram prezenţa unei forme umanoide, a unui chip desfigurat, maltratat prin barbaria crimelor. Era un fel de portret care cumula în el, ca o sinteză, aceste forme de ucidere, un portret aluziv la figura umană, incomplet. Un cap de om desfigurat aşezat pe o calotă sferică împuşcată, cu foarte multe găuri, perforată de acele gloanţe, suspendată pe un suport. Era prima lucrare, dintr-un material perisabil, ghips.
Au urmat şi alte variante care în final au culminat cu Monumentul închinat eroilor şi victimelor acelor momente din Decembrie 1989, care se află în curtea Memorialului Revoluţiei din Timişoara: ‘Coloana Eroilor şi a Victimelor Revoluţiei’. Este sub forma unei coloane a îmbrăţişărilor, pentru că, întorcându-mă la 17 decembrie, acel moment a însemnat pentru mine cel mai important moment: acea masă de mii de oameni, pe orizontala terestră. Dar sentimentul acesta de unitate, când toţi scandau într-o singură voce, într-o singură trăire, într-un singur suflet, mie mi-a transmis acest sentiment de frăţietate, de îmbrăţişare. Toţi se strângeau în braţe unii pe alţii, iar această îmbrăţişare eu am imaginat-o pe verticală, ca un mesaj, strigăt care urcă spre cer.
Această îmbrăţişare am figurat-o prin simbolul crucii. Pe toate cele patru feţe ale coloanei sunt cruci care se îmbrăţişează. Aceste cruci reprezintă toţi acei oameni care au fost atunci, mulţimea aceea anonimă ca identitate, dar reprezentativă ca simbol. Acei oameni s-au sacrificat, iar sacrificiul celor care şi-au dat viaţa atunci a creat această îmbrăţişare, unitate, frăţietate că toţi suntem una şi împreună ne ridicăm din plan orizontal material, în plan vertical, spiritual, superior, imaterial, cel mai valoros.
Aceasta este lucrarea, aşa cum am înţeles-o eu, ca simbol, monument care se înalţă spre zona infinită a cerului, a ceea ce este sus, nobil şi înălţător, unde toate valorile umane sunt perene şi eterne în raport cu orizontala care este permanent schimbătoare„, exprimă artistul Eugen Barzu.
Monumentele de artă, asemeni crucilor, sunt mărturii în calea uitării, păstrare în timp a unei memorii, a unei istorii, evenimente excepţionale, pentru a fi generaţiilor viitoare, umanităţii.
Muzeul Catedralei Mitropolitane din Timişoara a găzduit, în toamnă, expoziţia „Paşi înspre Cer” semnată de Eugen Barzu, un omagiu adus martirilor Revoluţiei din Decembrie 1989 de la Timişoara, sub simbolul Crucii prăznuite de creştinii ortodocşi la 14 septembrie.
Pentru sculptor, arta monumentală pe care o creează, mai ales în marmură albă, nu este una sacră, ci slujitoare a sacrului, fiind atras cu precădere de reprezentarea îngerilor drept chipuri văzute ale dumnezeiescului nevăzut, sub semnul crucii.
„Pentru mine, arta nu mai reprezintă un scop în sine, ca la începutul carierei mele. Treptat, avansând şi în universul credinţei, cred că am depăşit aceste praguri şi mergând mai departe mi-am dat seama că arta este doar un instrument de care mă pot folosi pentru a găsi un aranjament, o compunere specifică artei plastice, pentru a exprima cel mai bine acel crez. În privinţa simbolurilor la care mă raportez, lucrurile sunt împletite cu multe aspecte ale vieţii. Am fost impresionat în toată fiinţa mea de evenimentele care s-au întâmplat la Timişoara, în decembrie 1989, schimbarea de regim politic, la care am fost şi eu martor, la catedrală, pe trepte şi înăuntru„, a spus Eugen Barzu.
Solidaritatea umană din 17 decembrie 1989 a trezit în artist imaginea Mântuitorului Hristos, care cheamă la El toţi oamenii, spre a-i îmbrăţişa.
